OrtograFiind

      Cratima este semnul ortografic cu cele mai multe funcţii. În unele cazuri are caracter permanent (dă-l, de-a dreptul, las-o, s-a dus, ţi-l dă), iar in altele — accidental (de-abia sau de abia, n-am sau nu am). Se foloseşte între cuvinte sau în interiorul unui cuvânt ori al unei abrevieri, având rolul de a lega sau, dimpotrivă, de a despărţi elementele în cauză. În toate cazurile cu excepţia ultimului, cratima se foloseşte indiferent de poziţia cuvântului pe rând, in timp ce in ultimul caz este condiţionată de poziţia segmentului de cuvânt la sfârşit de rând şi se suprimă dacă acel segment nu mai ocupă această poziţie. Cratima nu este precedată sau urmată de blanc.

          Utilizările cratimei se pot detalia după cum urmează. Astfel, cratima:

1. redă pronunţarea „legată" (însoţită, uneori, şi de anumite modificări fonetice) a unor cuvinte care pot avea sau nu şi existenţă independentă, notând o realitate fonetică permanentă sau accidentală. Ea poate marca pronunţarea fără pauză a două, trei sau, mai rar (mai ales în limba veche sau populară), patru ori chiar cinci cuvinte alăturate — cazuri în care se folosesc una (s-a dus, a luat-o), două (dându-le-o, pop. jelui-m-aş, înv. întreba-se-vor), trei (ducă-se-pe-pustii, înv. face-li-se-va) sau patru cratime: (un) lasă-mă-să-te-las.

          

2. redă rostirea în tempo rapid a derivatelor cu prefixele ne- şi re- de la teme care încep cu îm-, în- şi, neliterar, a compuselor cu prepoziţia de de la acelaşi tip de teme, notând afereza lui î- la începutul cuvintelor de bază (ne-mpăcat, ne-ncetat, a re-mpărţi, a re-ncălzi faţă de rostirea în tempo lent neîmpăcat, neîncetat, a reîmpărţi, a reîncălzi).

       

3. marchează limitele dintre silabele unor cuvinte rostite sacadat, cu valoare stilistică (Ne-mer-ni-cu-le!), numărul cratimelor fiind în funcţie de lungimea cuvântului.

4. serveşte la ataşarea anumitor prefixe sau sufixe (ex-ministru)

     Iată o listă de împrumuturi noi:

1. din latina savantă: Ager, agil, batrân, veteran, clar, colocviu, insulă
2. din franceză: Influență, inventar, a soluționa,, recensământ,mesager, parfum, elev, antreu
3. din italiană: Operă, capodoperă, bancă, contabil, bilanț, piano, scadență, bariton, solfegiu, mandolină, spaghete
4. din germană: crenvurst, rucsac, fasung, haltă, boiler, gater, bliț, procură, prodecan
5. din rusă: combinat, agregat, mecanizator, agrotehnica, procuratură
6. din engleză: mass-media, stres, campus, picup, motel, radar, corner, meci, fault, dribbling, ring, design, miting.

Forma corectă este:

5.  a) ferăstrău         b) fierăstrău         c) ambele    

      Drept continuare pentru ceea ce am postat deja AICI, în rândurile următoare vor fi prezentate câteva dintre cele mai întâlnite gafe ale românilor, împreună cu forma corectă de exprimare.

eu creez

tu creezi

     Grafologia este o pseudo-ştiinţă foarte veche. În China este cunoscută din secolul al IV-lea î.e.n., iar în Japonia, tehnica grafologică este utilizată din vremuri imemoriale. În Roma Antică, Nero încerca singur sau cu ajutorul colaboratorilor, să descopere în grafia celor din jurul săi pe cei care îi erau fideli sau nu. 

Din punct de vedere psihologic, forma scrisului unei persoane relevă caracteristici ale deprinderilor, memoriei, dar și aspirații, ideal, gust, originalitate. Scrisul clar, caligrafic, fără complicații și înflorituri, aparține unui caracter mai putin original, conformist, simplu. Trecând în cealaltă extremă, un scris complicat, cu trăsături în plus, dificil de descifrat, reprezintă dorința de a plăcea, lipsa de sinceritate, dar și anxietate, precipitare și confuzie.

2. Mărimea 

 Aceasta dezvăluie aspecte ale afirmării de sine și expansivitatea persoanei. Scrisul mare, supradimensionat (în jurul a 2 cm), dacă nu este scrisul unei persoane cu deficit vizual, reprezintă vitalitate, orgoliu, spirit euforic și entuziasm. Scrisul ce se subdimensionează treptat, rămânând ferm, pune în evidență finețe de spirit, simț critic și introspecție.

       Modul în care ne exprimăm spune multe despre noi. Nu putem inspira încredere și nu putem convinge dacă arma noastră principală, vorbirea, este de fapt o înșiruire neglijentă de cuvinte. Imediat după însușirea limbajului, părinții insistă să vorbim corect gramatical. Ne dezvoltăm ca indivizi şi ca societate prin exerciţiul comunicării şi al conţinutului ei. În cazul generațiilor actuale de elevi, dascălii își dau din ce în ce mai mult silința să le formeze deprinderi corecte, mai ales că au chiar sub ochii lor "ploi de virgule prin compuneri", cratime absente acolo unde le este de fapt locul, dar prezente unde nu este nevoie de ele. Trecând în "lumea adulților", care de multe ori fac mai multe greșeli în exprimare decât cei aflați la început de drum în arta conversației, găsim aceeași nepăsare față de limba română. În rândurile următoare, vor fi prezentate câteva dintre cele mai întâlnite gafe ale românilor, împreună cu forma corectă de exprimare.

1.  Filmul care l-am văzut. Filmul pe care l-am văzut.
     Omul care l-am întrebat. Omul pe care l-am întrebat.
     Filmul care mi-a plăcut.
     Omul care mi-a răspuns.

2. Îi doresc să aibe parte de tot ce e mai bun.

    Îi doresc să aive parte de tot ce e mai bun.